Anemiată de o slabă capacitate de a-şi produce singură specialiştii necesari, societatea suferă cronic de pe urma incapacităţii suplimentare de a atrage şi de a reţine competenţele. Faimoasa glumă subversivă din anii dictaturii – „ultimul care pleacă din ţară să stingă lumina!” – revine, într-un mod ironic, în actualitate, pe măsură ce exodul competenţelor apasă tot mai greu asupra pieţei, dar şi asupra peisajului uman naţional.

La fel ca toate fenomenele sociale importante, „fuga creierelor” are la bază nu o singură cauză, ci o întreagă încrengătură de cauze. Unele sunt evidente – despre altele însă nu se vorbeşte aproape niciodată. Între acestea din urmă, extrem de morbid este caracterul de clan al societăţii româneşti.

Pentru a descifra legăturile relevante, trebuie să ne punem întrebarea: care este „cheia succesului”, a recunoaşterii şi ascensiunii sociale, în lumea noastră? Răspunsul – simplificat şi incomplet, dar deloc greşit – este: docilitatea. Docilitatea, în general, şi docilitatea faţă de şefi, în particular, alcătuiesc şi rămân cea mai importantă cale spre succes în societatea românească. Instituţiile sunt de obicei controlate de grupuri sectare, rareori capabile să selecteze valorile pe criterii obiective „transpartinice”; secretând propria „ortodoxie” locală, îngustă şi interesată, grupurile de putere duc sistematic o politică de selecţie şi promovare partizană.

Drept rezultat, supunerea politicoasă faţă de un clan sau altul ajunge să condiţioneze recunoaşterea şi ascensiunea instituţională. Obedienţa nu e lipsită de riscurile ei; „a fi omul cuiva” sau „a fi din clanul lui cutare” devine adesea şi un motiv de marginalizare – când la putere se află, momentan, adversarii omului sau ai clanului respectiv. Dar aceasta nu infirmă, ci reconfirmă, domnia „legii de fier a docilităţii”: a fi asociat şi supus şefului sau grupului la putere este sursa statornică a reuşitei instituţionale autohtone. Ce legătură are legea docilităţii cu exodul competenţelor? Legătura este foarte profundă şi destul de directă. Mai întâi, societatea de clan este o societate închisă; evoluţia personală nu este liberă, un tânăr nu are întreaga diversitate de variante şi contexte de afirmare, ci este totdeauna încorsetat în labirintul legăturilor de clan. Numai cine acceptă acest corset şi îşi restrânge disciplinat mişcările la cele permise poate răzbi în final – ceea ce creează multor oameni înzestraţi un sentiment, de altfel deplin justificat, de constrângere mortifiantă şi orizont închis. În al doilea rând, există legătura esenţială dintre lipsa de personalitate şi lipsa de obstacole.

Întrucât docilitatea primează şi face lege, a avea personalitate – a avea păreri şi idei proprii, non-standard – devine un sever obstacol, iar a nu avea personalitate devine un imens atu în ascensiunea instituţională. Talentele şi competenţele, tinerii cu calităţi superioare, având mai multă personalitate, resimt dificultăţile şi barierele de afirmare generate de cerinţele canonice ale unui clan la putere – în timp ce veleitarii găsesc mult mai uşoară calea adaptării la aceste cerinţe. Rezultatul inevitabil este selecţia negativă: cu cât un tânăr este mai dotat şi mai plin de personalitate, cu atât deranjează mai mult „ortodoxia” clanului dominant, iar şansele lui de afirmare instituţională scad; cu cât el este mai şters şi mai docil, cu atât are şanse mai ample de ascensiune prin asocierea cu grupul dominant şi supuşenia sistematică faţă de acesta.

periculoasa concluzie, insa destul de greu de combatut.  In termeni de experienta cunosc si tineri care se afla intr-o situatie diferita de cea prezentata in concluzie. Acesti tineri au reusit pentru ca sunt competenti!  Cred ca adevarul este pe undeva pe la mijloc.